Între agenţii economici producători se
desfăşoară o permanentă luptă de concurenţă, luptă în care fiecare caută să
obţină o poziţie din ce în ce mai bună faţă de rivalii săi, prin promovarea
unor strategii comerciale denumite „strategii
concurenţiale”. Prin aceste strategii se urmăreşte obţinerea unui loc
din ce în ce mai bun pe piaţă, precum şi acapararea unui număr cât mai mare de
cumpărători.
Se cunosc trei tipuri principale de
strategii: strategia efortului concentrat, strategia elitei, strategia
costurilor.
Strategia
efortului concentrat exprimă concentrarea eforturilor unei firme de a
obţine supremaţie asupra unui anumit segment de piaţă, asupra vânzării unui
anumit produs sau asupra unei regiuni de desfacere a mărfurilor.
Strategia elitei (diferenţierii) constă în efortul pe care îl face o firmă de a
adduce pe piaţă în exclusivitate un “produs de excepţie”, care prin calităţile
saledeosebite să elimine orice alt concurrent.
Strategia costurilor constă în efortul pe care îl
face un producător de a obţine acelaşi produs cu concurenţii săi, dar cu un
cost mai mic, pentru a-l putea desface pe piaţă la preţuri mai mici decât
concurenţii. Această strategie este cunoscută sub denumirea de “strategie
japoneză “, japoneziifiind recunoscuţi ca maeştri în mânuirea acestei
strategii, care le-a adus succesul pe piaţa mondială datorită preţurilor mai
mici practicate.
Aceste
strategii concurenţiale nu sunt practicate în mod izolat, producătorii
folosindu-le alternative sau combinat în diferite perioade.